Pe 31 decembrie 2025 a expirat termenul la care centrele statului trebuiau restructurate. Ce s-a întâmplat pe 1 ianuarie 2026 e o lecție de neobrăzare instituțională

După scandalul azilelor din Bihor, statul român a redescoperit, cu emoție în glas, noțiunea de standard. Mascați, descinderi, conferințe de presă, indignare la ore de maximă audiență.

Doar că, în timp ce statul măsura la centimetru camerele altora, în propriile lui instituții se scria, discret, o altă poveste. Spitale publice care funcționează cu uși de lemn, fără rampe de acces, cu băi comune pe hol. Saloane cu zece paturi. Doi asistenți pe tură și două infirmiere la un etaj întreg.

Acolo se poate. Când o face altcineva, se cheamă azilul groazei.

Editorialul acesta nu e o pledoarie pentru nimeni. E o comparație — între ce cere statul și ce face statul. Iar comparația se face exclusiv cu documentele lui.

Contradicția întâi: standardul imposibil, aplicat unui loc unde statul însuși trimitea oameni

Ce i s-a reproșat, în esență, lui Viorel Pașca? Nu că oamenii mureau de foame. Că nu avea acreditare de furnizor și servicii licențiate. Restul acuzațiilor — exploatare, condiții improprii — aparțin procurorilor și sunt, deocamdată, exact atât: acuzații. Se aplică prezumția de nevinovăție, iar instanța va decide.

Pentru că, în paralel cu descrierile din rechizitoriu, au apărut și mărturii care spun altceva: oameni care aveau hrană, căldură, lumină, paturi curate, băi, un centru de socializare, activități. Adică exact minimul de care nu beneficiau nicăieri altundeva.

Iar aici apare întrebarea incomodă: cum ajungeau acei oameni acolo?

Ministrul Muncii a recunoscut public că statul îl cunoștea pe Pașca „din 2016" și că l-a „consiliat și rugat frumos să intre în legalitate". Zece ani. Zece ani în care funcționari ai statului au știut, au vizitat, au discutat — și în care oamenii au continuat să vină, din mai multe județe. Un centru despre care tot sistemul știa, dar pe care nimeni nu l-a nici închis, nici ajutat să se legalizeze.

Deci statul nu a fost surprins de existența acelui loc. S-a acomodat cu el vreme de un deceniu, pentru că îi rezolva o problemă pe care nu voia să o rezolve singur: unde să pună oamenii pe care nu-i voia nimeni.

Iar motivul imposibilității legalizării a fost spus public: „Ca să construiești un azil la standarde europene și să fii autorizat, trebuie să construiești de la zero. Totul contează la centimetru. Este imposibil să iei o casă normală de locuit și să o transformi în centru fără să o dărâmi cu totul. O altă condiție este ca fiecare cameră să aibă baie înăuntru."

Reținem standardul oficial al statului român: suprafețe la centimetru, baie proprie în fiecare cameră.

Iar acum priviți spitalele publice. Băi comune pe hol. Lipsa rampelor de acces — deși accesibilitatea e obligație legală. Uși de lemn în unități unde se tratează boli transmisibile. Saloane cu zece paturi.

Prima absurditate: statul a scris un standard pe care el însuși nu l-a atins niciodată, în nicio instituție proprie, și l-a impus ca pe o condiție de existență unui loc în care trimitea, tacit, chiar el oameni.

Oamenii pe care statul nu-i vede. Și un centru de noapte în care am fost

Și acum trebuie spus lucrul cel mai important, cel despre care nu s-a vorbit la niciuna dintre conferințele de presă.

Cine erau, de fapt, oamenii de la Dumbrava?

Nu bătrâni cu pensii bune, aduși de familii care voiau să scape de ei. Erau, în bună parte, oameni care nu existau pentru stat. Fără acte de identitate. Fără venituri. Fără certificat de încadrare în grad de handicap. Fără dosar de asistență socială. Fără nicio măsură de protecție. Oameni care trăiseră ani întregi pe stradă și care ajungeau acolo după perioade lungi de abandon — abandonați nu doar de familii, ci de fiecare instituție care ar fi trebuit să-i vadă.

Fără acte nu ai pensie. Fără încadrare nu ai indemnizație. Fără venit nu ai cum să plătești un cămin, unde locul costă 6.000 de lei pe lună. Fără dosar nu exiști în nicio statistică. Ești, birocratic vorbind, nimeni.

Ce le oferă statul acestor oameni? Am fost și am văzut cu ochii noștri. Centre de noapte, unde ești primit doar noaptea. Dimineața ieși pe ușă, indiferent dacă plouă, ninge sau ai 80 de ani. Nu ai unde să te tratezi, nu ai unde să stai, nu ai cine să-ți dea o pastilă. Iar înăuntru — mulți într-o cameră, un miros pe care nu-l poți descrie, condiții pe care statul le tolerează la el acasă în timp ce le sancționează la alții.

Asta e alternativa reală. Nu un centru cu baie în fiecare cameră. Ci strada ziua, o saltea noaptea, și atât.

Iar întrebarea, pusă direct, sună așa: acești oameni ce ar fi făcut dacă nu ajungeau la Pașca? Răspunsul onest e că mulți dintre ei ar fi murit. Pe stradă, într-o gară, într-un subsol, iarna. Fără ca nimeni să-i caute și fără ca cineva să facă vreo conferință de presă.

A doua absurditate: statul nu are ce să le ofere acestor oameni, dar are pretenția ca cei care le oferă ceva să o facă la standarde pe care el nu le atinge nici în spitalele lui.

Contradicția a treia: legea din 2024, demontată de propriul Avocat al Poporului

După „azilele groazei" din 2023, statul a reacționat exact ca acum: emoție publică, măsuri imediate, înăsprire. A apărut Legea 100/2024, cu norme de aplicare care au ridicat semnificativ pragul de licențiere și relicențiere.

Care a fost rezultatul? Nu îl spun operatorii nemulțumiți. Îl spune Avocatul Poporului, instituție a statului, într-o adresă transmisă Ministerului Muncii: înăsprirea din 2024 a condițiilor de licențiere „a condus în practică la ieșirea unor operatori de sub radarul autorităților".

Adică fix opusul scopului declarat. Statul a strâns șurubul atât de tare încât a împins o parte din sistem în clandestinitate — acolo unde nu mai ajunge niciun inspector și unde apar, inevitabil, următoarele scandaluri.

A treia absurditate: o instituție a statului constată oficial că o lege a statului produce exact răul pe care voia să-l prevină. Iar reacția? Pregătirea unui nou val de înăsprire, după același tipar. În 2023 a mers prost. În 2024 s-a repetat. În 2026 se pregătește a treia oară.

Contradicția a patra: statul recunoaște în scris că propriile centre sunt improprii

Aici nu mai e nevoie de niciun acuzator extern. Statul se autodenunță, în acte oficiale.

Prin PNRR, România și-a asumat Ținta 383: reducerea cu 32% a numărului persoanelor instituționalizate în centrele rezidențiale publice până la 30 iunie 2026, față de 2020, urmată de încă 10% până în 2030. La nivel național, peste 4.700 de persoane trebuiau scoase din aceste centre.

De ce? Pentru că — scrie în Strategia națională aprobată prin HG 1543/2022 — modelul centrelor mari, de tip vechi, este incompatibil cu demnitatea umană și cu obligațiile asumate prin Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

Cu alte cuvinte: statul a scris, negru pe alb, într-o hotărâre de guvern, că propriile lui așezăminte nu sunt bune de locuit pentru oameni.

A patra absurditate: aceeași instituție care închide centre private pentru condiții improprii administrează, în paralel, centre proprii pe care le-a declarat oficial improprii — și le ține în funcțiune.

Contradicția a cincea: 31 decembrie 2025 și ordonanța salvatoare

Legea prevedea limpede: centrele rezidențiale publice cu capacitate mai mare de 50 de locuri trebuiau să aibă planuri de restructurare aprobate până la 31 decembrie 2025. Cele care nu se conformau intrau, teoretic, în afara legii.

Ce s-a întâmplat? Documentele oficiale ale Ministerului Muncii recunosc, cu o eleganță birocratică demnă de premiu, că procesul „a avansat lent din cauza modificărilor legislative și a nevoii de adaptare a infrastructurii sociale". În limbaj omenesc: nu s-a făcut.

Iar pe 1 ianuarie 2026, când ar fi trebuit să înceapă consecințele, a apărut soluția. O ordonanță de urgență a introdus „o excepție privind licențierea serviciilor sociale nou înființate în urma restructurării centrelor rezidențiale cu capacitate mai mare de 50 de locuri". Traducere: centrele fără licență au fost lăsate să funcționeze între 1 ianuarie și 28 februarie 2026, pe baza unui simplu aviz al ANPD.

Să punem cele două situații una lângă alta:

Centru privat fără licență: descindere, mascați, dosar penal, evacuarea beneficiarilor, sechestru pe conturi, indignare națională.

Centru public fără licență: ordonanță de urgență, aviz administrativ, funcționare în continuare, tăcere.

A cincea absurditate, și cea mai gravă: statul român a legiferat pentru sine o derogare de la legea pe care o aplică altora cu mascați.

Contradicția a șasea: banii care demontează scuza sărăciei

Scuza standard, când statul e prins cu instituții în paragină, e că nu are bani. Să vedem.

Un studiu al furnizorilor privați licențiați arată că funcționarea legală a unui centru cu 50 de locuri, ocupat 92%, costă minimum 6.113 lei pe lună per beneficiar — fără profit. Din care circa 2.900 de lei doar personalul, restul fiind clădirea, utilitățile, mentenanța, consumabilele medicale și costurile de conformare.

Ce plătește statul pentru un loc la privat, prin contractare? Între 8.000 și 9.000 de lei pe lună. Pentru un serviciu pe care piața îl oferă, potrivit acelorași surse, la 5.000-6.500 de lei.

Deci statul cunoaște prețul real al standardului pe care l-a scris. Îl plătește. Ba chiar plătește peste. Iar în același timp, în unitățile lui, aceleași standarde devin brusc „imposibil de atins din lipsă de fonduri", iar zece paturi într-o cameră devin o soluție acceptabilă.

A șasea absurditate: statul are bani pentru standard atunci când îl cumpără de la alții, dar nu are bani pentru același standard atunci când trebuie să-l aplice la el acasă.

Contradicția a șaptea: sancțiunea care nu vine niciodată

Din 1 ianuarie 2026, finanțarea serviciilor sociale rezidențiale publice se face „în funcție de realizarea indicatorilor cheie de performanță privind procesul de dezinstituționalizare".

Sună excelent. E chiar mecanismul corect: nu-ți atingi țintele, nu primești bani.

Numai că țintele nu au fost atinse, termenul din 31 decembrie 2025 a fost ratat, iar centrele au primit derogare prin OUG. Întrebarea firească: a fost tăiată vreo finanțare? A răspuns cineva? A demisionat cineva? A fost amendată vreo instituție publică, așa cum ar fi fost amendat instantaneu orice operator privat?

Nu, pentru că mecanismul de sancțiune al statului față de sine însuși e o ficțiune administrativă. Sancțiunea reală vine, eventual, de la Comisia Europeană — sub formă de bani pierduți din PNRR, plătiți tot de contribuabil.

A șaptea absurditate: singura instituție care poate sancționa efectiv statul român pentru nerespectarea propriilor legi se află la Bruxelles. Iar amenda o plătim noi.

Ce ar trebui făcut, de fapt

Tiparul e cunoscut și se repetă mecanic: scandal public → emoție → „măsuri imediate" fără consultare și fără analiză de impact → standarde și mai greu de atins → mai mulți operatori ies din legalitate → următorul scandal.

Ce ar fi trebuit să facă statul, când a descoperit în 2016 un loc unde 300-400 de oameni fără acte și fără venituri erau adăpostiți în condiții incerte?

Nu să-l „consilieze" zece ani. Ci una din două: ori să preia el oamenii, în centre proprii, decente, ori să sprijine concret intrarea acelui loc în legalitate — cu finanțare, cu asistență tehnică, cu o hotărâre de guvern care să creeze o categorie realistă de serviciu social pentru exact acest tip de beneficiari. Oameni fără acte, fără venit, fără încadrare, fără familie.

Pentru că acest tip de serviciu nu există în legislația românească. Nu există o formă legală pentru „adăpost permanent pentru oameni care nu au absolut nimic". Există cămine pentru vârstnici cu pensie, centre pentru persoane cu certificat de handicap, adăposturi de noapte pentru urgențe. Între ele — un gol în care încap zeci de mii de oameni.

Iar când cineva umple acel gol, chiar și imperfect, statul nu-l reglementează. Îl închide cu circ. Fără să spună niciodată unde se duc, a doua zi, oamenii aceia.

Furnizorii licențiați au cerut public exact lucrul rezonabil: consultare înainte de noi măsuri, păstrarea cerințelor esențiale privind siguranța, igiena, hrana și drepturile beneficiarilor, dar eliminarea acelor condiții de structură și birocrație care generează costuri disproporționate fără să adauge nimic real în calitatea îngrijirii.

Baia din cameră nu ține de cald niciunui om dacă centrul e închis, iar el ajunge înapoi în stradă.

Concluzia

Nu pledăm pentru nimeni. Dacă se dovedește că oameni au fost exploatați, vinovații trebuie să răspundă integral. Iar standardele minime există dintr-un motiv întemeiat: fără ele, oamenii vulnerabili rămân la mila oricui.

Cerem un singur lucru, elementar: aceeași riglă pentru toți.

Dacă baia din cameră e obligatorie, e obligatorie și la stat. Dacă rampa de acces e o condiție, e o condiție și pentru un spital public. Dacă un centru fără licență trebuie închis, se închide indiferent al cui e. Dacă un termen legal se ratează, consecințele sunt aceleași, fie că vinovatul e o asociație din Bihor sau o direcție județeană.

Și mai cerem ceva: ca statul, înainte să închidă un loc, să spună unde duce oamenii. Nu în comunicat. În realitate.

Altfel, nu vorbim despre protecția oamenilor vulnerabili. Vorbim despre un stat care a învățat să fie exigent doar cu ceilalți — și care, când ajunge în fața propriei oglinzi, își semnează singur o derogare prin ordonanță de urgență.

Iar oamenii aceia, pentru care se dau conferințe de presă și se scriu strategii naționale, rămân exact acolo unde erau: în saloane de zece, pe holuri fără rampe, în băi comune. Sau, mai rău, afară — dimineața, la ora la care se închide centrul de noapte.

Doar că acum, cel puțin, avem legislația în regulă.

Pe hârtie.